Ce facem cu fricile copiilor și cum pot deveni ele superputeri

La aproape fiecare evaluare psihologică, inevitabil ajungem la un moment în care părintele, uneori amuzat, alteori ușor îngrijorat, spune: „Are niște frici... nu știu dacă sunt normale.” Și începe lista: se sperie de zgomote, de mascote, de bărbați cu barbă, de femei machiate strident, de personaje de la teatru, de aspirator, de gălăgia din mall, de sunetul bormașinii vecinului. Copiii mici par că se tem de... tot.

Recunosc — am trecut și eu prin asta cu Mara, fiica mea. În jurul vârstei de 1 an și jumătate, orice apariție mai „ieșită din comun” declanșa plânsete. Bărbații cu chelie sau cu barbă deveniseră „pericol public”, femeile cu ruj roșu sau sprâncene tatuate o făceau să se lipească de mine ca o ventuză iar zgomotul puternic al unei motociclete declanșa lacrimi instant. Pe-atunci, ca mamă, mi se părea copleșitor. Ca psiholog în schimb, știam că nu e un capăt de lume. Ba chiar din contră — e o etapă firească.

Fricile copiilor mici sunt o parte esențială din dezvoltarea lor. Ele apar tocmai pentru că sistemul lor nervos e în plină construcție. Creierul nu are încă toate „programele” de interpretare a stimulilor, iar reflexele primare — acele mecanisme automate care le guvernează reacțiile — încă sunt active. Reflexul de Moro, de exemplu, face ca sunetele puternice să fie percepute ca un pericol iminent. De aceea, când copilul tresare la un claxon sau la râsul zgomotos al cuiva, nu joacă teatru. Trăiește, efectiv, o stare de alarmă autentică.

La fel și cu fricile „vizuale”. Copiii mici se bazează enorm pe familiaritate. Fața mamei, vocea tatălui, mâna care le dă lingurița cu piure. Când apare un chip necunoscut sau neobișnuit — o mască, o figură teatrală, un Moș Crăciun cu vocea prea groasă — creierul intră pe modul „ceva nu e în regulă”. Nu e vorba de răsfăț, ci de protecție. Copiii învață prin repetiție iar necunoscutul e perceput ca un potențial pericol.

Acum, hai să revenim la poza de mai sus. E Mara, tot ea, ani mai târziu. Stă liniștită lângă o sperietoare de ciori, un personaj care în mod normal poate stârni o reacție de teamă. Îi face ghiduș ochiul ca și cum ar spune: „Știu că pari fioros, dar eu nu mă mai sperii de tine.” Este pentru mine, imaginea perfectă a evoluției — dovada că fricile nu doar că pot fi depășite ci pot deveni parte din povestea de curaj a copilului.

Cum ajungem acolo? Nu prin forțare. Nu prin „hai, nu fi fricos!” sau „ești mare, nu plânge pentru așa ceva.” Din contră. Fricile copiilor se traversează cu răbdare, cu validare și cu joc. Îl ajutăm să pună în cuvinte ce simte — „ți se pare că Moș Crăciun are o voce prea puternică?”, îl ținem în brațe când e speriat și îi explicăm că nu e în pericol. Apoi facem pași mici spre familiarizare. Ne jucăm de-a teatrul cu mascote de jucărie, imităm împreună sunetele puternice, ne uităm la poze cu personaje costumate înainte să le întâlnim în realitate.

Și uneori folosim umorul. Cu Mara am făcut un obicei din a „saluta” bormașina vecinului ca pe un personaj de desene animate: „Bună, domnule Zgomot!” A început să râdă și ușor-ușor să-l ignore. Umorul poate fi o unealtă terapeutică fantastică atunci când copilul e pregătit să râdă de ceea ce altădată îl speria.

Când e cazul să ne îngrijorăm? Dacă fricile devin intense, persistente și interferează cu viața de zi cu zi — copilul refuză constant să iasă din casă, nu se mai joacă, nu mai doarme singur, se izolează sau plânge neconsolat la anumiți stimuli — e bine să cerem ajutor. Un psiholog poate evalua dacă e vorba de o frică trecătoare sau de o anxietate care are nevoie de intervenție. Cu cât intervenim mai devreme, cu atât copilul are șansa să învețe că fricile se pot îmblânzi.

Și da, uneori acele frici pot deveni superputeri. Copiii care au fost hipersensibili la stimuli devin mai empatici, mai atenți la detalii, mai conectați la ceilalți. Cei care s-au temut, pot deveni cei mai buni în a-i liniști pe alții. Cei care au avut nevoie de susținere, vor deveni adulți care oferă susținere.

Fricile nu trebuie înlăturate, ci înțelese. Și în loc să ne grăbim să le alungăm, am putea să ne întrebăm: ce poveste din spatele lor merită spusă? Poate, într-o zi și copilul tău va face ghiduș ochiul unei sperietori. Și vei ști că undeva pe drum, frica s-a transformat în curaj.